În 1987, profesorul Peter Rowe de la Harvard publica o carte aparent tehnică, Design Thinking, despre felul în care arhitecții rezolvă probleme. Patru decenii mai târziu, IBM are aproape 3.000 de angajați cu titlul oficial de „designer”, dintre care mulți nu desenează niciodată nimic. McKinsey a constituit o practică dedicată, McKinsey Design, peste 350 de designeri după achizițiile Lunar Design (2015) și Veryday (2017), iar studiul firmei din 2018, The Business Value of Design, a corelat statistic, pe un eșantion de 300 de companii cotate, practicile centrate pe utilizator cu o creștere a veniturilor mai mare cu 32% și a randamentului pentru acționari mai mare cu 56% față de competitori. Guvernele Marii Britanii, Danemarcei și Singapore au constituit unități dedicate de design în interiorul aparatului public. Iar Stanford, Harvard și MIT predau metodologia ca pe o disciplină de sine stătătoare.
Termenul de Design Thinking – sau “gândire de tip design” – a avut un parcurs surprinzător: de la o idee prezentată într-o carte de teorie a arhitecturii, până la un instrument utilizat astăzi în diagnostic strategic. Întrebarea relevantă pentru părinți, profesorii și directorii de școală este însă alta: de ce își găsește această metodologie locul într-o sală de clasă de gimnaziu sau de liceu și din ce motiv programa Bacalaureatului Internațional (IB) o plasează în centrul disciplinei sale de Design?
Termenul de „Design” este din punct de vedere etimologic, mai apropiat de un verb decât un substantiv. Cuvântul a pătruns în limba engleză în 1548, având sensul de “a concepe”, “a proiecta mental” sau “a-ți imagina” o funcție sau o finalitate specifică.
În prezent, însă, sensul comercial al designului, acela care pune accent pe felul „în care arată lucrurile”, este o interpretare mult mai recentă. De altfel, această perspectivă limitată a fost criticată de-a lungul timpului de numeroși designeri profesioniști, care au subliniat că designul înseamnă, în esență, proces, gândire și funcționalitate, nu doar estetică.
Metodologia design thinking, așa cum o cunoaștem astăzi, a fost popularizată în anii ’90 de David Kelley, profesor la Stanford și fondator al companiei IDEO. Modelul în cinci etape – empatizare, definirea problemei, ideație, prototipare, testare – promovat de IDEO, a devenit o adevărată “lingua franca a inovației în mediul corporate. Contribuția lui Kelley nu a fost însă una metodologică, ci mai ales pedagogică. Acesta a înființat la Stanford d.school – Hasso Plattner Institute of Design – pornind pe baza unei intuiții simple: dacă designerii performanți rezolvă problemele diferit, atunci acest mod de gândire poate fi predat.
Adoptarea în mediul corporate a venit relativ târziu și a fost însoțită de un scepticism justificat. IBM a lansat programul IBM Design Thinking în 2013, fiind urmată de companii precum SAP, Bosch și Siemens. Motivația nu a fost una estetică, ci economică: un studiu realizat de Forrester Research în 2018 estima un ROI de 301% pe o perioadă de cinci ani pentru organizațiile care aplică matur această metodologie. Deși astfel de cifre trebuie privite cu prudență, mai ales în cazul studiilor sponsorizate, ele indică o concluzie greu de ignorat: companiile care își înțeleg corect clienții încă de la început iau decizii mai bune și reduc semnificativ riscul de a construi soluții bazate pe presupuneri interne.
Empatizare, definire, ideație, prototipare, testare sunt adesea prezentate ca pași într-o diagramă liniară. În realitate, procesul este departe de a fi unul linear. Un prototip testat poate trimite echipa înapoi la redefinirea problemei, iar o etapă de empatizare bine făcută poate invalida o parte dintre ideile generate anterior. Caracterul iterativ nu reprezintă o slăbiciune, ci esența metodei. Un proces care nu se revine asupra etapelor anterioare nu este, în sens autentic, după criteriile disciplinei, Design Thinking, ci mai degrabă o formă de planificare interpretată printr-un vocabular modern.
Raportul Future of Jobs publicat de World Economic Forum identifică în mod constant, din 2016 încoace, gândirea analitică, gândirea creativă și rezolvarea de probleme complexe în primele cinci competențe căutate de angajatori la nivel global. Toate trei sunt — într-o lectură generoasă, dar nu nedreaptă — competențe pe care metoda design thinking le exersează în mod sistematic.
Modelul predominant în educația tradițională este unul deductiv: se primește o problemă, se aplică o procedură, se ajunge la un singur răspuns considerat corect. Design thinking inversează aproape fiecare element. Problema trebuie redefinită înainte de a fi rezolvată. Procedura este iterativă, nu liniară. Iar răspunsul „corect” este înlocuit de un răspuns mai bun decât cel anterior, care, la rândul său, urmează să fie depășit.
Cea mai contraintuitivă etapă, atât pentru elevi, cât și pentru adulți, rămâne empatizarea. Tendința firească este să credem că orice proiect reușit pornește de la o idee bună. În practică, designerii profesioniști știu că punctul real de pornire este, de cele mai multe ori, o conversație cu o persoană care se confruntă cu o problemă concretă și care adesea nu coincide cu problema pe care presupuneam inițial că trebuie să o rezolvăm.
Această schimbare de perspectivă, de la soluție la utilizator, reprezintă una dintre cele mai importante și durabile contribuții ale Design Thinking ca disciplină.
Capacitatea de a rămâne cu o întrebare deschisă, fără a te grăbi spre primul răspuns aparent plauzibil, nu se formează la 16 ani. Ea se cultivă mult mai devreme, în perioada în care copilul descoperă că lumea răspunde diferit în funcție de felul în care întrebi.
Programele Early Years (EYP) și Primary Years Programme (PYP) din cadrul Bacalaureatului Internațional (IB), implementate într-o grădiniță privată și școală privată, dezvoltă tocmai această atitudine: învățarea prin investigație, explorarea întrebărilor fără un singur răspuns corect și acceptarea explicită a procesului de încercare și eroare ca parte firească a învățării.
Aici discursul devine mai concret. Bacalaureatul Internațional a integrat principiile Design Thinking în structura disciplinei Design cu mult înainte ca termenul să devină un concept popular în mediul corporate. O școală internațională, așa cum este Genesis College, care implementează cele patru programe IB – EYP, PYP, MYP și DP – dispune, prin urmare, de o coloană vertebrală metodologică deja solid construită, care susține coerent dezvoltarea gândirii critice, a investigației și a învățării prin proiect.
În programul Middle Years Programme (MYP, vârste 11-16), disciplina Design este structurată în jurul unui ciclu de patru etape: Inquiring and Analysing, Developing Ideas, Creating the Solution, Evaluating. Diferența față de modelul Design Thinking promovat de IDEO nu este una conceptuală, ci de abordare pedagogică. Ciclul MYP este conceput explicit ca proces de învățare care poate să fie evaluat, având criterii descrise pentru fiecare etapă și cu așteptarea ca elevul să documenteze nu doar produsul final, ci și întregul parcurs decizional: ideile testate, eșecurile întâmpinate și ajustările realizate pe parcurs.
În Diploma Programme (DP, vârste 16-19), disciplina Design Technology extinde cadrul Design Thinking prin introducerea unor concepte avansate precum factorii umani și ergonomia, designul sustenabil, ciclul de viață al produsului și prototiparea rapidă. Elevii lucrează la un proiect complex, Design Project, care se desfășoară pe parcursul a peste un an și este evaluat extern. Cerința este simplă în formulare, dar riguroasă în aplicare: identificarea unei probleme reale, validarea nevoii împreună cu utilizatorii, dezvoltarea unei soluții, realizarea prototipurilor, testarea, iterarea și argumentarea fiecărei decizii de design.
Mai puțin vizibil, dar la fel de important, este modul în care Design Thinking se aliniază cu cele cinci categorii de Approaches to Learning (ATL) din cadrul IB: gândire, comunicare, abilități sociale, autogestionare și cercetare. Elevii care parcurg riguros ciclul de design exersează, în mod simultan, toate cele cinci competențe. Pentru un părinte care analizează o școală internațională IB, acesta poate fi unul dintre cei mai relevanți indicatori de calitate și, în același timp, cel mai dificil de reprodus artificial: o disciplină în care abilitățile transversale nu sunt adăugate ulterior, ci sunt integrate structural în procesul de învățare.
Diferența dintre o școală care vorbește despre Design Thinking și una care îl practică se observă cel mai clar într-un singur element: spațiul fizic dedicat. Genesis College, ca școală privată internațională, care implementează cele patru programe IB, a investit într-un spațiu special conceput – IDeA HUB (Innovation, Design, Entrepreneurship and Arts) – gândit explicit pentru a le permite elevilor să parcurgă ciclul de design în condiții apropiate de cele ale unui atelier profesional.
Lecțiile-pilot din IDeA HUB sunt construite pe principiul interdisciplinarității. La o lecție de Geografie de clasa a VI-a, elevii folosesc senzori PocketLab pentru a analiza fenomene meteorologice locale și pentru a propune posibile intervenții. Într-o lecție de Matematică de clasa a V-a, prototiparea rapidă este utilizată pentru a în mod concret concepte abstracte de geometrie spațială.
În toate situațiile, logica rămâne aceeași: învățarea pornește de la o întrebare reală, nu de la un capitol de manual.
Tema centrală a disciplinei Design din cadrul IB nu este formarea unor designeri profesioniști. În realitate, foarte puțini absolvenți ai programului Diploma Programme (DP) vor urma cariere în design industrial sau arhitectură. Obiectivul este dezvoltarea unui mod de a gândi care rămâne relevant indiferent de parcursul profesional ulterior: medicină, inginerie, antreprenoriat, drept sau educație. O școală privată care implementează eficient acest model formează absolvenți capabili să facă distincția între activitate și rezultat, între ipoteze și fapte, precum și între soluția aparent evidentă și soluția cu adevărat corectă.
Design thinking este, în esență, o metodologie modestă. Nu rezolvă probleme pe care alte metode nu le-ar putea rezolva. Diferența pe care o aduce este însă una de structură: schimbă ordinea procesului. Pornește de la om, nu de la produs, de la întrebare, nu de la răspuns;de la experiment și eroare, nu de la certitudine. Pentru un sistem educațional construit istoric pe ordinea inversă, această repoziționare are un impact profund, aproape revoluționar.
Pentru părinții care evaluează o școală internațională pentru copilul lor, întrebările relevante nu țin de numărul de calculatoare sau de imprimante 3D din laborator. Întrebările cu adevăărat utile sunt altele: cât de des se întâmplă ca un elev să-și redefinească problema după o conversație cu un utilizator real? Cât de des este încurajat să testeze rapid și să greșească devreme, înainte de a greși costisitor? Cum este evaluat un proiect care a ajuns la o soluție bună plecând de la o ipoteză greșită?
Răspunsurile la aceste întrebări spun mai mult despre calitatea unei școli decât orice clasament internațional. Dacă vreți să înțelegeți cum răspunde Genesis College la ele, cea mai relevantă etapă rămâne să programați o vizită la Genesis College și să observați direct modul în care funcționează IDeA HUB în practică. Disciplinele și programele sunt în documente, dar metodologia se înțelege cu adevărat doar în acțiune.
Autor: Ioana Necula, Founder & CEO Genesis College
