La peste 30 de ani de la Revoluție, în România nu există un muzeu al comunismului. Doar câteva inițiative disparate care încearcă să reprezinte una dintre cele mai crunte perioade din istoria recentă a țării. Una dintre acestea este expoziția „Dușmance ale poporului”.

Pe strada J.L. Calderon, în Spațiul Expozițional al Memorialului Sighet, liceenii de la Genesis College, sub îndrumarea profesoarei de istorie Eliza Aftenie, au aflat poveștile unor femei încarcerate în timpul comunismului, „pentru crime de înaltă trădare”. Unele doar pentru că au avut „discuții dușmănoase împotriva Partidului” precum Elena Mititelu – funcționară sau ca Ecaterina Lovinescu-Bălăcioiu – profesoară, altele pentru că au susținut grupurile de rezistență anticomunistă, cum este binecunoscuta Elena Rizea – țărancă din Nușcoara.

Arestate, anchetate, bătute, încarcerate în condiții inumane, câteva dintre aceste supraviețuitoare au găsit puterea de a lăsa mărturii pentru viitor, oferind posterității crâmpeie dureroase din perioada lor în închisoare.

În România au funcționat în jur de 450 de închisori în perioada comunistă, inclusiv lagăre de muncă, centre de deportare și locuri de interogare a celor arestați. O parte din închisori aveau doar secții pentru femei, dar au existat și închisori dedicate special femeilor deținute politic, precum Penitenciarul din Miercurea Ciuc sau Spitalul Văcărești. Cel din urmă era spital doar cu denumirea, iar femeile care ajungeau aici erau tratate cu o aspirină. Sau deloc.

Sintagma de „dușmance ale poporului” i se aplica oricui nu era de acord cu principiile puterii comuniste, de la țărance la intelectuale. Potrivit statisticilor, 5,31% din totalul deținuților politici erau femei, dar cifrele le cuprind doar pe persoanele încarcerate, fără a le pune la socoteală și pe femeile deportate.

Plutește o ceață a uitării peste o perioadă care a marcat existența atâtor generații. Prea puține se știu despre cei care au avut curaj să ia poziție împotriva dictaturii. Expoziția „Dușmance ale poporului”, prin perspectivele personale asupra vieții în închisorile comuniste, le omagiază pe aceste eroine ale căror nume nu rezonează, din păcate, în memoria noastră colectivă.