Auzim nu puțini oameni care spun că „au fost și lucruri bune pe vremea comunismului din România”. Una din replici ar fi că, pentru cei născuți înainte de 1980, cel mai bun lucru din vremea comunismului era probabil faptul că ei erau tineri și fără griji, comparativ cu acum. Dumneavoastră ați trăit 30 de ani în România comunistă. Au existat și „lucruri bune”? În comparație cu acum?

Memoria e un partener amabil și grijuliu al vieții noastre: reține doar lucrurile bune. Și, de aceea, pot spune că, pe vremea comunismului, a fost mai bine, cum spuneați în întrebare, pentru că eram mai tânăr. Dar ar însemna să simplific răspunsul. Ceea ce era mai bine nu se datora regimului, dictaturii, ci eforturilor noastre de a-i rezista, de a ne găsi spații de libertate, de a supraviețui cu mintea întreagă.

Nu era mai bine că nu aveam program de televiziune decât două ore, un program dedicat omagiilor ceaușiste. Dar noi (mă refer la generația mea și la cele care au fost înainte și după noi) am reușit să transformăm această, cum să-i spun, constrângere, în ceva productiv: nu ne uitam la televizor, în schimb citeam, discutam cu prietenii, căutam punți spre marea cultură. Cărțile pe care nu le găseam în bibliotecile publice intrau, totuși, clandestin în țară și circulau, tot clandestin, între noi.

Atunci când ne uitam la televizor, la filmele străine care pătrundeau în grila de programe, ne bucuram de faptul că filmele nu erau dublate, ci subtitrate. Regimul făcea economie de mijloace, așa că nu dubla filmele, costa mult să plătești actori de dublaj. Franța, țară în care trăiesc acum, dublează toate filmele, așa că nu ai acces la limbile străine în care sunt turnate, nu auzi niciodată vocea originală, ci dublajul. Văzând filmele subtitrate, aveam acces la limbile străine, de aceea ne era mai ușor să învățăm engleză, franceză, spaniolă și altele. Regimul comunist nu a vrut să ne facă acest serviciu, de acces la limbile străine, noi am fost cei care am întors în favoarea noastră un neajuns.

Vreau să spun că unele constrângeri de atunci le-am transformat în favoarea noastră. De aceea putem afirma că, da, au fost și lucruri bune. Și aici mă refer, în special, la capitolul libertăților. Notez în special o anumită solidaritate dată de faptul că aveam, atunci, toți, același inamic, luptam cu aceleași bariere puse de regimul comunist. Cei care nu au făcut „pactul” au reușit să supraviețuiască într-un fel de libertate privată, secretă. Dictatura a avut și fisuri (să nu vă imaginați că liderii comuniști erau cei mai inteligenți români), rămânea doar să le găsești și să vezi, prin ele, cerul libertății.

Când ați început „să simțiți” cenzura din România comunistă? Și când ați început „s-o înțelegeți”? Au fost momente diferite?

Nu cenzura am simțit-o prima dată, ci limbajul dublu. Una se spunea în spațiul public, alta se întâmpla în spațiul privat. Asta am simțit în ziua în care am fost făcut pionier. Eram în clasa a III-a și m-am bucurat că voi fi în prima „tranșă” de pionieri din clasă, pentru că eram premiant. Când am ajuns acasă, cu cravata roșie la gât, tata și mama nu mi-au împărtășit entuziasmul. Mi-am dat seama că e vorba de două lumi diferite. Că suntem sortiți unei vieți duble. Cea în care totul era ca în imaginile de propagandă, și cea a vieții adevărate, cu lipsuri, cu sărăcie, cu pumnul pus în gura celor care îndrăzneau să aibă alte idei, alte convingeri politice. Nu am avut deținuți politici în familie, am aflat de existența lor mult mai târziu, mai precis, după 1989. Dar părinții mei nu erau „fani” ai regimului, ca atâtea milioane de oameni simpli. Nu am avut televizor decât atunci când am ajuns la liceu, deci am fost, cumva, ferit de emisiunile de propagandă. Și, revenind la prima întrebare, iată încă un lucru bun. Fiind nevoiași, nu am avut televizor și, deci, am fost scutiți de „ideologizarea” de masă.

Există vreo metodă pentru un adolescent să se „vaccineze” împotriva dezinformării?

Singura modalitate de a te vaccina împotriva dezinformării este căutarea informației corecte. Să apeleze la surse credibile. Să se îndoiască de ceea ce circulă pe internet. „Nu tot ceea ce strălucește e aur” zice o melodie din muzica country. Nu tot ceea ce pare știre e adevăr. E din ce în ce mai greu, recunosc, să discerni adevărul de fals. Accesul nelimitat al tuturor la mijloacele de comunicare, iluzia că orice om care scrie pe o rețea de socializare e un formator de opinie și un cavaler al adevărului produce multă ceață informativă. De aceea, cred eu, e bine să faci apel la redacții serioase de ziare (chiar dacă ele apar, acum, doar online), pentru că acolo există totuși un antrenament serios în combatarea fake-news-urilor. Agențiile de știri verificate sunt de preferat diverșilor „influenceri” care propagă informațiile ce le pot aduce câștig.

 Trăiți de zece ani în Franța. Ce vi se pare mai bine acolo, comparativ cu România? Dar mai rău?

Ar fi multe de spus, și așa, și altfel. Sistemul de sănătate este unul din punctele tari ale Franței. În plan uman, o anumită pasiune pentru conversație a francezilor, o curiozitate relativ la cei care vin din afară, o deschidere față de ceilalți. Asta m-a ajutat să mă integrez foarte repede. Și să am ocazia să vorbesc despre România, despre cultura și literatura română. Sunt președinte de onoare al Asociației Amitié-Franco-Roumaine din Provence. Râmân, totuși, un român care trăiește în Franța. Nu am cum să fiu altceva.

Printre lucrurile care mă deranjează, aici, este modul în care tradițiile, valorile republicane care au făcut din Franța un model, sunt puse în paranteză în numele corectitudinii politice. Se vorbește despre „teritoriile pierdute ale Republicii”, despre cartierele în care poliția nu are curaj să intre. E trist să vezi cum o țară campioană a laicității cade victima unei religii „importate” care-și impune propriile reguli în societate. Pentru cei care au fost măcar o zi în Franța, ceea ce am spus e evident.

Cum se desfășoară procesul dumneavoastră de lucru atunci când scrieți?

Eu scriu sub presiunea termenului de predare. Mai ales în ceea ce privește publicistica. Respect greu un „plan de lucru”, dar, până la urmă, mă supun. Mă așez greu la masa de scris (adică la computer, să fie clar), dar scriu destul de ușor. Tensiunea termenului de predare mă împinge din spate. După ce am publicat ceva, nu mai citesc ce am scris, oricum, nu mai e nimic de modificat.

Ce recomandări aveți pentru tinerii care doresc să își construiască o carieră ca scriitori?

Prima recomandare: să creadă în destinul lor de scriitori. Apoi: Să fie convinși că au ceva de spus lumii. Să nu imite, să nu depună armele, să citească mai mult decât scriu. Totuși, literatura lumii a cam spus ce era de spus. Și, atunci?

După ce citești mult, mult, mult, poate îți dai seama că ai ceva de adăugat. Abia de aici începe misiunea de scriitor.

Recomandați-ne câteva lecturi esențiale și câteva „de suflet”.

Nu săriți peste clasici. Nu ai cum să devii scriitor român dacă nu ai citit Creangă, Slavici, Rebreanu, Caragiale, Eminescu, Macedonski, Blaga, Nichita Stănescu. Dacă e adevărat că suntem ceea ce mâncăm, atunci, sigur e adevărat că scriem ceea ce am citit. Dar altfel. Da, am câteva cărți la care mă raportez. În primul rând, Biblia. Nu poți fi poet dacă nu ai citit Psalmii sau Cântarea Cântărilor. Nu poți face abstracție de rolul pe care l-a avut Biblia (ca scriere, măcar) asupra culturii europene, la care ne raportăm.

Cartea mea favorită, prima din topul personal, este Iosif și frații săi de Thomas Mann. Atenție, eu am început de trei ori lectura ei, în primele două dăți am abandonat, nu reușeam să trec de pagina 200! Apoi, Abaddon exterminatorul de Ernesto Sabato. Frații Karamazov de Dostoievski, Suflete moarte de Gogol, Maestrul și Margareta de Bulgakov, Darul lui Humboldt de Saul Bellow, Pata umană de Philip Roth, Abatorul Cinci de Kurt Vonnegut. Mă opresc aici, o listă prea lungă poate să vă descurajeze.