După ce am aflat ce este un „role model” și care sunt calitățile acestuia, după ce am explorat și am încercat să răspundem împreună la întrebări dificile cum ar fi:„Un role model are și defecte?, Se enervează ușor?, Ce ar face un role model într-o situație limită?”, vă invităm să o descoperim îndeaproape pe Laura Mareș, prima femeie din România care a urcat la peste 8000 de metri în munții Himalaya. Un om care în fiecare zi alege să se autodepășească și care reușește să ne dezvăluie noi laturi ale sale în cadrul interviului lunii.

Când ai decis să urmezi acest vis de a urca pe cei mai înalți munți ai lumii? Cum a fost spre exemplu momentul în care ai devenit prima româncă care a reușit să atingă vârful Ama Dablam din Himalaya (în octombrie 2018). În ce măsură ți-au influențat școala și profesorii decizia?

Totul a venit treptat, nu am avut un plan bine conturat în minte. Am început în 2013, cu o ascensiune pe Elbrus (la 5.642m este cel mai înalt vârf din Europa). Au urmat apoi Mont Blanc, Kilimanjaro, Damavand, Triglav, Matterhorn, Aconcagua. În 2017 am fost pentru prima dată în Nepal, pentru Everest Base Camp și Island Peak (primul munte de peste 6.000m pe care am urcat). Câteva zile din această călătorie se întâmplă „vegheați” de Ama Dablam, priveliște care pur și simplu îți taie respirația. Părea ceva foarte improbabil să îl pot urca, dacă nu imposibil. Dar în 2018 am îndrăznit să visez, am avut o expediție norocoasă din toate punctele de vedere: vreme bună, fără probleme de aclimatizare sau boli care să împiedice ascensiunea și am urcat! Un vis devenit realitate, cum spune clișeul, dar chiar așa a fost.

Un rol major în toată activitatea mea alpină îl au atât antrenorul meu personal de la Iași, Sebastian Smântânică, cu care mă pregătesc din 2013, cât și coechipierul meu de expediții din ultimii 5 ani, Justin Ionescu. Fără ei nu aș fi ajuns unde sunt acum.

Cum reușești să găsești echilibrul dintre activitățile desfășurate ca medic oftalmolog și pasiunea pentru alpinism?

Nu este ușor să găsesc un echilibru, cu siguranță. Mă ajută mult felul meu de a fi, în general sunt eficientă și foarte bine organizată în fiecare zi, uneori spre exasperarea celor din jur.

Ce sfaturi ai pentru tinerii care doresc să își urmeze pasiunea pentru alpinism?

Alpinismul nu este un „hobby” chiar ușor de practicat. Este nevoie de multă practică, de multă tenacitate, valabile pentru orice pasiune, indiferent de domeniu. Aș spune să creadă în ei și în visele lor, să nu le abandoneze, chiar dacă totul se întâmplă cu pași mici și cu multă răbdare.

Cum ai reușit să faci față provocărilor din această perioadă pe care o parcurgem?

A fost o perioadă dificilă, atât pentru mine cât și pentru familia mea. Din fericire, activitatea cu pacienții a fost întreruptă doar 2 luni anul trecut, după aceea am reluat activitatea, fără întrerupere. Am avut mult mai multă grijă de sufletul meu, să fac activități sau mici tabieturi care îmi plac, pentru care înainte poate nu găseam timp. De exemplu să mă uit la înregistrările de operă de la MET (Metropolitan Opera New York). Am citit mai mult, am văzut multe filme, am reușit chiar să mă ocup de cultivarea unor flori în grădină!

În perioada aceasta, cultura ne-a sprijinit cel mai bine să parcurgem provocările și stările fiecărei zile. Ce cărți, filme sau podcast-uri ți-au ținut companie și le-ai recomanda copiilor, adolescenților, dar și părinților?

Am reușit să citesc mai mult ca de obicei. Cărți despre munte, biografii alpine faimoase; cărți de psihologie și despre istoria artei, sunt subiecte care mă pasionează. Singura recomandare este să citească fiecare cât mai mult, din subiectele favorite… la fel și în cazul filmelor. Timpul a trecut foarte repede, chiar dacă nu am fost plecată pe coclauri.

Care este cea mai grea parte din întregul proces pentru pregătirea unei ascensiuni?

Cel mai mult mă consumă psihic partea financiară. Visul meu este să am un manager care să se ocupe de această problemă spinoasă a găsirii finanțării pentru o expediție! În privința pregătirii, deja este o rutină, antrenamentele se întâmplă permanent, au devenit un mod de viață. Partea logistică este extrem de complexă, mă refer aici la echipament, medicamente, mâncare și multe altele, dar, cu fiecare nouă expediție capăt mai multă experiență, planific totul din timp.

Ce lucruri ai învățat până acum, prin intermediul pasiunii tale pentru munte, pe care îți dorești să le împărtășești cu toată lumea?

Cea mai frumoasă „învățătură” este că orice este posibil, dacă îți propui și faci totul ca să se întâmple. Un alt aspect important este că o expediție te învață multe despre răbdare… totul se întâmplă când se poate, nu când ai vrea tu să se întâmple. Câteodată stai zile întregi în cort, așteptând o fereastră de vreme bună, doar cu o carte în mână și cu gândurile tale.

Toate aceste călătorii m-au adus în contact cu alte „lumi”, alte societăți, alte culturi, alt mod de a vedea lumea. Am învățat să fiu mai tolerantă, mai deschisă către tot ce ne înconjoară. Pur și simplu am devenit un om mult mai bogat spiritual.

Ai fost vreodată pusă în ipostaza în care te-ai gândit să renunți la această pasiune? Ce te motivează să continui?

Ultimii doi ani cred că au arătat din plin că orice este posibil, dacă vrem să gândim pesimist. Prefer să văd întotdeauna jumătatea plină a paharului, însemnând să fim sănătoși, atât eu cât și familia mea. De visat visez mereu, să plec în munții înalți. Pur și simplu mă motivează acest vis pe care îl am, de a face cât mai multe.

Ce planuri de viitor ai în ceea ce privește această pasiune?

Întotdeauna am în minte un proiect viitor! Pentru ca să fie realizabil, trebuie să fiu antrenată, în bună formă fizică și psihică. Apoi, este vorba de planificarea atentă a perioadei, pentru că voi sta departe de familie și pacienți în jur de 8 săptămâni. Nu în ultimul rând, trebuie să am în vedere și ajutorul financiar de care am nevoie.

O expediție la altitudine este un fapt complex, dar la care mă gândesc mereu. Un alt munte de peste 8.000m este următorul țel!