Adrian Văncică: Poți avea succese mari din care nu înveți nimic, și eșecuri din care înveți mult

Ești, fără îndoială, unul dintre cei mai buni actori de comedie din țara noastră. De ce ai ales comedia și de ce o preferi?

Mulțumesc pentru compliment. Împărțirea actorilor pe comedie, dramă, acțiune sau altfel mi se pare nepotrivită și făcută fără înțelegerea acestei meserii. Este ca și cum ai spune că există numai alb sau negru, când zona gri e cea mai întinsă. Lucrurile se combină în multe feluri. Sunt personaje de comedie care te aduc la lacrimi, dar și personaje dramatice care îți fură zâmbete. Până la urmă, “O scrisoare pierdută” e o comedie venită din niște drame mari, nu?  Zoe e capabilă de orice pentru a pune mâna pe scrisoarea care i-ar compromite statutul, Tipătescu l-ar strânge de gât pe Cațavencu la orice oră, Pristanda luptă pentru existența lui și a familiei cât poate de aprig (fură steagurile, nu-i așa?)… Mize mari, prin urmare. Și nu sunt numai astea.

Că am succes cu un personaj de comedie e pentru că acest gen vinde mai bine ca drama, nu din alt motiv. Cred că cine intră pe Netflix sau HBO Go, ori pe altă platformă de acest gen, caută în mare măsură comedie. Lumea are nevoie de relaxare și să radă. Râsul mi se pare cel mai bun lubrifiant social. La polul opus, ce premii am mai luat și eu, pe teatru sau film, cele mai multe au fost în urma unor drame. Nu vă așteptați, nu?

Cred că un actor care știe comedie face mai ușor dramă decât poate un actor de dramă să fie comic. Sunt multe cazuri, inclusiv la noi în țară.

Care îți este cel mai drag personaj pe care l-ai interpretat?

Platonov, din „Platonov”, de A. P. Cehov. E un spectacol de teatru pe care, în urmă cu ceva ani, l-am jucat la Nottara. Și am avut foarte multe de învățat din lucrul la acel spectacol. Deși nu a avut succesul pe care cred că îl merită, spectacolul acela m-a ajutat enorm să evoluez că actor. Așa e meseria asta, ai succese mari din care nu înveți nimic, dar și eșecuri sau semi-eșecuri din care înveți mult.

În ce proiecte ești implicat acum?

Păi cu pandemia asta nu sunt multe variante. Serialul “Las Fierbinți” îmi ia mare parte din timp, atât filmatul, cât și scrisul. Mai am, tot pe scris, în dezvoltare un serial și lucrez la materialul de stand-up pentru perioada în care se va putea juca din nou.

Când te-ai hotărât să devii actor? În ce măsură ți-au influențat școala și profesorii decizia?

Profesorii și școala au influențat prea puțin decizia mea. Familia a fost “responsabilă” pentru asta. Cumva, din ce spectacole am văzut, din ce cărți am citit, din discuții, am ajuns la această hotărâre. Și a mai fost ceva, un gând care nu știu de unde a venit, că până la urmă nu a fost o hotărâre luată în urma unei analize. Pur și simplu așa au devenit lucrurile. Așa era normal să fie, în capul meu.

Ce sfat ai pentru tinerii care își doresc o carieră în teatru sau cinematografie? 

Să nu renunțe ușor. E vorba de ani, nu de luni. Dacă mai multă lume din jurul lor, avizată cât de cât, nu mătuși sau vecini, le spune că au talent, să nu se lase. E greu, începutul mai ales, dar dacă au suficientă determinare, să nu renunțe, pentru la un moment dat o să fie bine. Și nu o să va vină să credeți: talentul se pierde. Dacă nu e însoțit de tenacitate, muncă și ficat care să suporte nopți pierdute în discuții și planuri… se pierde.

În perioada aceasta, cultura ne-a sprijinit cel mai bine să parcurgem provocările și stările fiecărei zile. Ce cărți, filme sau podcast-uri ți-au ținut companie și le-ai recomanda copiilor, adolescenților, dar și părinților?

Cultura sau divertismentul? Am citit cărți despre scenaristică. Aș putea să spun mai mult, că le-am studiat. După priceperea mea, că nu sunt vreun guru în domeniu. Iar filme… Doamne, sunt zeci, sute. Seriale la fel… Însă felul meu de a le vedea este, din pricina meseriei, ușor alterat. Mă uit la o construcție dramatică, la mijloace actoricești folosite. Îmi este greu să mă mai uit la un film că un spectator și atât. Dar ca să zic și niște nume nu aș avea spațiu, ce e pe IMDB cu notă peste 8.