Iulia Gerendy
De la copii către părinţi!
Iulia Gerendy Psiholog-logoped

Eu sunt COPILUL, dragii mei şi mă uit la voi, vă iubesc, vă ascult, vă urmăresc şi uneori, chiar vă imit. Mai fac eu şi altele şi bune şi frumoase, dar şi mai puţin bune câteodată! Vă întrebaţi de ce? – Pentru că sunt “EU”, am o identitate unică, ca fiecare om, sau mai bine zis, unii oameni mari spun că îmi voi căpăta şi eu în timp o “IDENTITATE”, dar mai întâi trebuie să-mi construiesc o imagine de sine pozitivă! Eu nu ştiu încă ce înseamnă asta, dar vă asigur că ştiu şi eu, deşi sunt mic şi simt că vreau să fiu şi eu mare, să fiu cunoscut şi recunoscut. Dar drumul e lung, “EU” de abia sunt la grădiniţă! Ca să ajung mare, bun şi deştept, am auzit tot de la oamenii mari că trebuie să cresc armonios, adică echilibrat şi iarăşi nu înţeleg ce înseamnă asta, dar cred că trebuie să ne informăm!

Voi ştiţi că eu am început să învăţ încă înainte ca voi părinţii să mă fi văzut cum arăt? Aşa spun oamenii mari care au studiat cum se dezvoltă cel mai bine copiii! Da, de atunci de când m-aţi văzut prima oară tot învăţ, dar de abia pot rosti cuvântul “ ACCESIBILITATE” şi sincer nici asta nu ştiu ce înseamnă ! O fi ceva în legătură cu regulile? Trebuie să ne informăm! Mă gândesc că poate la unele lucruri nu am încă “ACCES” prea mult? Cum ar fi la TELEVIZOR/ COMPUTER? Sau la nişte SECRETE ale oamenilor mari spuse de faţă cu copiii lor? Dar nu trebuie să COMUNICĂM mai mult sau cum trebuie să fie COMUNICAREA benefică pentru COPIL? Hmm, iar mă simt copleşit ca atunci când mă simt necăjit, tulburat că nu înţeleg de ce trebuie să am un FRATE/ SORĂ când eu mă simt foarte bine singurul copil în familie!
Tot specialiştii spun că aceste tulburări pot fi trecătoare, pot fi depăşite, dar în anumite condiţii, dar eu nu le ştiu, ştiu doar ce simt eu, cei mari le spun EMOŢII negative, dar mie îmi plac mai mult cele plăcute, positive ca atunci când petrec mult TIMP LIBER al părinţilor cu ei, când ne jucăm, citim şi facem multe lucruri minunate împreună! Atunci am o stare de bine aşa de plăcută încât mi-aş dori să fie veşnică ( asta înseamnă mereu, nu-i aşa? ). EMOŢIILE vin din preistoria fiecăruia! Trebuie să avem grijă de ele aşa cum avem grijă de noi în general. De unde ştiu? Am auzit şi asta de la oamenii mari pentru că orice copil este curios şi CURIOZITATEA este ca un motor al învăţării. Dar de fapt eu nu ştiu ce să fac cu emoţiile care parcă mă urmăresc oriunde nu numai acasă şi la grădiniţă.
Da, e bine să ne însoţească, dar numai cele bune, de bucurie şi voioşie. Da, eu COPILUL aşa cred că ar trebui împreună să ne ocupăm şi părinţi şi toţi oamenii mari care se ocupă de noi, să ne cunoaştem emoţiile cât mai bine să putem fi cum ne dorim, veseli şi fericiţi cât mai des şi mai mult!

Psiholog-logoped Iulia Gerendy

Ascultă ce vrea să-ţi spună copilul tău! Parintii isi iubesc copiii, le doresc binele si fericirea, dar uneori nu cunosc nevoile lor, deci, nu stiu ce sau cum sa procedeze in anumite situatii. Poate il certi cand ar fi bine sa te faci ca nu observi, poate ii oferi o jucarie cand are nevoie de o ora din timpul tau, poate il repezi cand are mai multa nevoie de comunicare. Toate aceste “amanunte” pot fi percepute de copil la o alta dimensiune. Teama lui reala este sa nu te supere si in consecinta sa nu-l mai iubesti, chiar daca uneori comportamentul lui nu transmite asta.
Vorbim de copilul de 3-6 ani si e bine sa ne amintim ca in viata lui au aparut schimbari importante (gradinita, socializarea, grupul). Acestea pot provoca noi temeri, cu atat mai mult cu cat la aceasta varsta copilul este extrem de atasat de parinti si se instaleaza identificarea cu ei. Nevoile copilului sunt multiple (si nu vorbim aici de cele fiziologice), iar parintele este bine sa le satisfaca pentru a-i oferi posibilitatea dezvoltarii la adevaratul lui potential. Nevoia de comunicare Intre 3 si 6 ani copilul incepe sa aiba o viata sociala. Pana la aceasta varsta a fost ingrijit in cele mai multe cazuri de familie.

Numarul de oameni cu care a intrat in contact a fost mic. Chiar si intre copii in spatiile de joaca sau parcuri, copilul i-a privit, dar, de cele mai multe ori nu a relationat cu ei. Prin numarul mare de copii, persoanele straine cu care petrec cateva ore, parintii altor copii, gradinita l-a introdus brusc in societate. Uneori acomodarea este mai grea, dar de cele mai multe ori este fireasca. Copilul incepe sa comunice mult mai mult.

Prin activitatile de la gradinita invata multe cuvinte noi si este mandru de ele. Nevoia de a vorbi si de a fi ascultat se manifesta uneori cu violenta. Sa spunem ca vrea sa-ti zica ceva, te striga si tu ii raspunzi cu un “da” absent. Va urma o strigare lunga si agitata “Mama, mama, mama, mama!” pana te uiti in ochii lui si devii atenta la ce vrea sa-ti spuna. Comunicarea dintre parinte si copil sta la baza formarii imaginii de sine. Incurajeaza-l sa vorbeasca despre ce simte (bucurie, furie, frica, suparare). A-l asculta inseamna a fi a lui. Opreste-te din ce faci daca vrea sa-ti spuna ceva! Daca este cazul provoaca tu un subiect de discutie printr-o remarca sau o intrebare si incearca sa te identifici cu el. Uneori copiii nu rostesc corect toate cuvintele sau nu le folosesc cu intelesul potrivit. Acestea nu sunt motive sa razi de el. Il poate afecta! Il poate confuziona sau incuraja sa continue din moment ce provoaca zambete! Cu atat mai putin este indicat sa-l “expui” persoanelor din anturajul tau pentru a le oferi un moment de amuzament. Considera aceste lucruri intimitatea ta cu el.

Vorbeste-i calm, cu cuvinte blande. Gaseste variante “bune” chiar si atunci cand greseste sau cand rabdarea ta se apropie de final. Mai bine esti sincer si-i spui “vorbim maine, astazi sunt foarte obosit”, decat sa simta prezenta ta langa el ca o obligatie pentru tine.

Multumiri pentru contributie lui Lorelei Sava

În urma cercetărilor desfăşurate în ultimii ani nu mai rămâne nicio îndoială că vizionarea TV şi calculatorul dăunează dezvoltării şi funcţionării creierului copilului. Cele câteva ceasuri petrecute zilnic de copii în faţa televizorului şi calculatorului încă din primii ani de viaţă, vor influenţa definitoriu modul în care creierul va răspunde pe viitor la provocările lumii reale, modul în care va procesa informaţia.
Astfel, s-a demonstrat în mai multe studii că mintea copiilor ajunge să fie dependentă de starea de pasivitate, de neconcentrare şi negândire, care i-a fost indusă zilnic câteva ceasuri prin intermediul vizionării.
Emisfera stânga a creierului, a cărei activitate este inhibată când privim la televizor, NU se dezvoltă normal, ceea ce ne face vulnerabili în ceea ce priveşte gândirea logică şi analitică, în vorbire, în construirea frazei, în scris şi citit, procese desfăşurate în ariile acestei emisfere. Cele mai grave sunt însă consecinţele pe care televiziunea şi jocurile pe calculator le au asupra funcţionării părţii din faţă a creierului – cortexul prefrontal – care îl deosebeşte pe om de animal.
Prin frânarea dezvoltării şi chiar prin vătămarea produsă de televiziune şi calculator acestei zone esenţiale în dezvoltarea proceselor de conştiinţa, a proceselor mentale superioare, vizionarea afectează capacitatea de concentrare a atenţiei, slăbeşte motivaţia şi favorizează comportamentele instinctive: bulimie, agresivitate, pulsiuni sexuale.
Academia Americanã de Pediatrie (Risenberg,1998) recomandă ca până la 2 ani copiii să NU fie lăsaţi să se uite la televizor, iar după aceastã vârstă, pe toată perioada vârstei preşcolare, să li se limiteze timpul vizionării (cumulat televizor, video, computer), la una, cel mult două ore pe zi. Unii autori opinează că măcar până la 5-6 ani când se încheie prima perioadã esenţialã în dezvoltarea creierului, copiii să fie ţinuţi departe de televizor şi de computer.
Experienţa acumulată de specialiştii implicaţi în dezvoltarea complexă, fizică şi psiho-pedagogica a copilului (implicit a cadrelor didactice) demonstrează şi invită la necesitatea cunoaşterii şi intervenţiei adecvate în privinţa riscurilor vizionării prelungite şi neadecvate.
Copilul NU se poate opune. El NU are discernământul necesar, de aceea este important să fie apărat de mijloacele care îi pun în pericol sănătatea mentală şi viitorul. Cum ar putea oare un copil să se protejeze singur în faţa unei tehnologii care fascinează, care are un caracter hipnotic şi care creează dependenţă; mai cu seamă în condiţiile în care el nici măcar nu bănuieste pericolul şi nu-şi poate imagina consecinţele?
Nu acesta este oare rolul părinţilor, de a-i apăra şi îndruma pe cei mici până ce vor căpăta discernământul necesar ca să se descurce singuri în viaţă ?
În acest context cum poate fi realizată această îndrumare benefică dezvoltării copilului?
Educaţia copiilor este poate, cea mai mare responsabilitate pe care o are omul în viaţă, activitatea care ne poate procura cele mai mari bucurii, sau dimpotrivă, dezamăgiri. Depinde în primul rând de noi formarea copilului, devenirea lui sau dimpotrivă, eşecul.
Trăim într-o lume în care se vorbeşte foarte mult despre drepturi. Oare n-ar trebui să asigurăm şi copiilor dreptul „fundamental” la mai multă afectivitate, la mai mult timp petrecut împreună cu ei, la o stimulare normală a minţii şi a trupului, la a fi pozitivi în faţa ofensivei unor mijloace care le pot afecta mintea?
Sunt mai multe întrebări asemănătoare la care ar trebuie să răspundem, în primul rând, noi, părinţii şi educatorii, răspuns de care depinde soarta copiilor noştri şi a societăţii în care trăim. De înţelegerea acestui lucru, de adoptarea unei atitudini responsabile în educarea copiilor noştri şi în desfăşurarea vieţii de familie depinde viitorul acestor copii şi al nostru al tuturora. Altfel vom deveni spectatorii şi victimele unei revărsări de violenţă, al cărei debut şi-a făcut deja apariţia, a unei incidenţe crescute fără precedent a bolilor mentale, de la depresii şi schizofrenie, a generalizării informaţiilor mentale, de la problemele de atenţie şi de hiperactivitate până la autism.
Cea mai mare parte a afirmaţiilor este că efectele televiziunii asupra minţii umane sunt valabile şi în cazul calculatorului. Din această cauză, în momentul în care utilizăm calculatorul pentru un proces ce solicită gândirea, creierul trebuie să facă un efort mult mai mare decât în mod obişnuit pentru a putea birui inerţia hipnotică în care îl introduc imaginile de pe ecran. În cazul computerului, analiza trebuie particularizată în funcţie de modul în care este utilizat. De exemplu, nu acelaşi lucru este să citeşti un text pe ecran cu uitarea de sine, lăsându-te absorbit în spaţiul virtual al jocurilor video. Fenomenele descrise anterior pot avea o intensitate mai mică decât în cazul televizorului atunci când calculatorul este folosit, spre exemplu pentru tehnoredactarea, în cazul copiilor mai mari, sau pot fi mai proeminente când sunt apelate jocurile video sau anumite locaţii pe internet. De fapt factorii agravanţi sunt schimbarea rapidă a cadrelor şi suscitarea cu putere a emoţiilor şi instinctelor pe care cel ce vizionează le trăieşte pasiv, le acumulează şi descărcarea se va face ulterior în diferite forme şi grade.
Utilizarea calculatorului încă din perioada copilăriei, când copilul trebuie să-şi dezvolte modul de a gândi, de a percepe şi aş reprezenta realitatea, conduce la o deformare a gândirii acestuia sau la deprinderea unei gândiri mecanice, rigide. Este un proces de dezvoltare în lumea virtuală, de multe ori în neconcordanţă cu cerinţele reale ale copilului.
Din punct de vedere educaţional, este foarte important de evidenţiat că în fapt, calculatorul forţează procese de gândire de un tip special. Într-un joc tipic de calculator pentru a câştiga, jucătorul trebuie să reacţioneze fără să gândească, aproape instantaneu, cu alte cuvinte jucătorul trebuie să reacţioneze automat; aşa se explică motivul pentru care copiii joacă mult mai uşor şi cu mult mai mult succes aceste jocuri: ei nu au încă formată gândirea proprie reflexivă şi conştiinţa, tot atât de dezvoltată ca la oamenii maturi; dorinţa de a câştiga e mai mare decât posibilitatea oferită de joc de a reacţiona adecvat, ceea ce presupune a gândi.
Aşadar, jocurile electronice nu au nici un efect educaţional demn de considerat. Astfel este falsă credinţa că utilizarea calculatorului dezvoltă gândirea şi îl face pe copil mai inteligent. Dimpotrivă poate deveni egoist, individualist, fără capacitatea de a lua decizii obiective, de a se descurca în societate deoarece le este inhibată dezvoltarea, gândirea liberă, reflexivitatea, creativitatea. Influenţarea negativă prin vizionare prelungită şi neadecvată influenţează dezvoltarea reţelelor neuronale inplicate în dezvoltare, obosind copilul, prejudiciind evoluţia lui prin frustrări, confuzii, „apetit” exacerbat pentru a fi preponderent în lumea virtuală a televizorului, calculatorului. Cu toate acestea ecranul este căutat şi iubit de copii şi adulţi.
Menirea noastră, a dascălilor, este aceea de a găsi strategiile optime în a informa părinţii despre cauzele şi efectele pe care le produce şi le determină utilizarea îndelungată, nedozată corespunzător a timpului alocat televizorului şi calculatorului asupra organismului în general, nu numai a creierului.
Pentru a evita apariţia unor tulburări şi pentru a asigura o dezvoltare armonioasă a copiilor noştri, ei au nevoie să fie modelaţi, influenţaţi în mod optim, adecvat, de o serie de factori în care cel mai important rol îl au atât educatorii cât şi părinţii.

ed. Alexandra Nistor
psiholog Iulia Gerendy

BIBLIOGRAFIE: – Andrei Drăgulescu , Nicoleta Griveanu, Virgiliu Gheorghe, EFECTELE MICULUI ECRAN ASUPRA MINŢII COPILULUI,Ed. Prodomos-Asociatia Pentru Apărarea Familiei şi copilului-2007

Câteva dintre gândurile copilului mare:

,,Of….îmi doresc tare mult un frăţior dar,  nu voi mai fi eu în centrul atenţiei…!”

,,Oare voi rămâne fără jucării? Dacă mi le va strica fratele meu mai mic?”

,,Nu trebuie să construiesc folosind piese lego în preajma lui pentru că sigur mi le va strica !”

,,Îmi doresc o surioară, nu un frăţior, pentru că sigur ne vom bate pe jucării.”

,,Dacă părinţii îl vor iubi mai mult pe el?”

Multe lucruri se schimba atunci când mama vine de la maternitate cu un bebeluş, iar acasă o aşteaptă un copil.

Cum faci faţă geloziei care apare la copilul mai mare şi cum te împarţi între cei doi copii?

Este un subiect pe cât de frumos, pe  atât de sensibil cu care se confruntă majoritatea familiilor, când aduc pe lume şi cel de-al doilea copil.

Problema geloziei este cel mai frecvent întâlnită . În mintea copiilor mari, care aşteaptă un frate mai mic, se duce o luptă şi o trăire interioară foarte puternică .

Este bine să implicăm copilul cel mare în activităţi de pregătire pentru sosirea celui mic  dar ,totodată să îl pregătim foarte bine şi să îi explicăm despre perioada ce urmează  . Copilul cel mare trebuie  să ştie că cel mic va plânge şi este posibil să fie gălăgios noaptea, că vizitatorii îl vor admira şi vor spune mereu ,,Vai ce drăguţ şi frumos este!” ..pentru că de obicei aşa admira oamenii bebeluşii.,,Desigur că aşa s-a întâmplat şi când erai tu bebeluş!”

Părinţii ar trebui să nu facă niciodată comparaţii între copiii lor. Din păcate, mulţi părinţi fac asta atunci când apare în familia lor un alt copil. Deşi copilul mai mare are 2 sau 3 ani iar cel mic un an sau câteva luni, părinţii îi spun primului copil lucruri de genul: “tu eşti mai mare, trebuie să fii mai înţelegător”. Trebuie să înţelegem că deşi e mai mare, el e tot un copil, iar a-i cere să fie înţelegător doar în baza diferenţei de vârsta nu îi va face bine.

După sosirea de la maternitate cu cel de-al doilea copil, părinţii nu trebuie să se aştepte sau să insiste ca fratele sau soră mai mare să fie drăguţ sau iubitor cu bebeluşul . Copilului mai mare trebuie să îi  lăsăm timp să se adapteze la noua situaţie şi să se obişnuiască cu nouă persoană. El are nevoie să înveţe cum să trăiască împreună cu cel mic, în situaţia în care împart atenţia şi iubirea care până nu demult erau numai pentru el.

Copilul mai mare poate avea tot felul de reacţii la noul venit (poate ajunge chiar să le spună părinţilor să-l ducă înapoi pe cel mic înapoi la maternitate). Indiferent de modul în care reacţionează acesta, ar fi bine că părinţii să îl înţeleagă şi să îl accepte, să nu-l critice sau să-l respingă.

Părinţii trebuie să înţeleagă că aşa cum şi ei au nevoie de timp pentru a se adapta cu nou-născutul în viaţa lor, şi copilul mai mare are nevoie de timp pentru a-l accepta pe fratele sau soră sa.

Un lucru important pe care părinţii nu trebuie să îl facă este să nu ducă copilul de acasă la bunici sau în altă parte  atunci când cel mic urmează să sosească acasă cu mama de la maternitate. Copilul  cel mare poate aprecia despărţirea de părinţi în mod greşit mai ales că la întoarcere va constata că ,,rivalul i-a luat locul”.

Wilhelm Stekel , medic şi psiholog povesteşte şi explică în una dintre cărţile lui o întâmplare la care el a asistat.

,,O fetiţă în vârstă de patru ani, a căpătat un frăţior.Micuţa,care înainte era foarte răsfăţată, era acum neglijată în mod vizibil.Ea i-a spus într-o zi mamei sale: ,,Mamă, nu mai vreau să trăiesc.Vreau la cer.Tu nu mai ai nevoie de mine.Ai acum băieţelul.”

În această situaţie a apărut gelozia faţă de rival  .Wilhem Stekel recomanda în scrierile lui ca micuţul nou-născut să nu aibă pătuţul în camera părinţilor dacă este posibil pentru că de cele mai multe ori acest fapt îl determină pe copilul mai mare care doarme în altă cameră să devină gelos şi să se simtă îndepărtat de părinţi.Copilul cel mare are acum nevoie de mai multă atenţie pentru a nu se simţi neglijat.

Tot psihologul Wilhem Stekel recomanda  să nu fie prezent copilul cel mare la momentele de îngrijire şi alăptare a bebeluşului pentru că deşi priveşte cu plăcere şi interes,  de multe ori se pot vedea consecinţele acestui fapt.

În comportamentul copilului cel mare, pot apărea diverse obiceiuri ca cele  ale bebeluşului. Să urineze în pat,  să îşi sugă degetul sau să se murdărească pe hainele purtate aşa cum nu făcea înainte. Aceste gesturi sunt semnale de alarmă din partea copilului mare care îşi doreşte la fel de multă atenţie , aşa cum primeşte cel mic.

Este bine în calitate de părinţi să evităm pe cât posibil în toată perioada de creştere a copiilor  expresiile ,,Tu trebuie!” , ,,Tu nu trebuie  să…!”,Ar fi mai bine să îi spunem  ,,Tu poţi! Tu poţi dacă vrei…!”

Iar în situaţia sosirii fraţilor mai mici, le putem arăta cât de frumos este să înveţi să dăruieşti şi că marele secret al artei de a trăi este : a putea să împărtăşeşti cu ceilalţi!”

 

Irina  Gabriela  Harş

Dezvoltarea complexă şi armonioasă a copiiilor noştri se înscrie pe traseul dintre deziderate şi posibilităţi.Acest traseu poate fi mai mult sau mai puţin lent sau rapid în evoluţie, poate avea perioade de stagnare sau chiar temporar de regresie.
O evoluţie ascendentă în dezvoltarea copilului presupune şi impune descoperirea potenţialului nu numai cognitiv, cum școala tradiţională susţinea ca prioritate, ci şi inteligența emoţională.
Psiho-pedagogia modernă consideră în egală măsură, în unele cazuri chiar prioritară identificarea şi stimularea potenţialului emoţional.
Posibilităţile de realizare benefică pentru copil a dezideratelor sunt facilitate de activităţile specifice nivelului de vârstă, jocul şi desenul, activităţi fundamentale de învăţare şi de exprimare în etapa preșcolarității.
Astfel prin joc realizăm plăcut, protectiv şi eficient numeroase obiective, printre care:
– cunoaşterea copilului, a posibilităţilor lui atât în aria motricităţii, cognitivă, a limbajului, dar şi foarte important a relaţionării sale socio-afective cu alţi copii, cu adulţi, cu diferite situaţii şi multiple provocări ale parcursului personal, dar şi în colectiv.
– identificarea resurselor emoţionale proprii, care vor facilita învăţarea, relaţionarea, comunicarea, integrarea într-un mod spectaculos la această etapă de vârstă.
– jocul, care reprezintă munca copilului- Lucian Blaga,este nu numai cadrul, dar şi vectorul prin care putem stimula potenţialul copilului prin participarea lui motivațional-emoțională.

Prin jocurile “Ce simt eu acum?” şi “Ce am simţit atunci când?” chiar de la grupa mică identificarea diferitelor stări emoţionale este punctul de pornire în desfăşurarea acţiunilor de învăţare a emoţiilor şi a contextului lor, a învăţării ” vocabularului emoţiilor”, a recunoaşterii lor, dar şi a modalităţilor de exprimare.

Jocurile “Mingea sentimentelor” şi “Figurile emoţionale”create şi adaptate la cele trei nivele ( mică, mijlocie şi mare) vizează ca obiectiv principal dezvoltarea abilităţilor de inteligență emoţională.

Jocurile “Fă-ţi un prieten” şi ” Jocul gândirii pozitive” vizează cunoaşterea potenţialului socio-afectiv al copilului, dar şi stimularea schimbării în aria emoţională a dezvoltării.

Realizarea acestor obiective este facilitată şi optimizată de desfăşurarea activităţilor în grup la grădiniţă sau în familie.

Importanţă covârşitoare a emoţiilor în dezvoltarea personalităţii umane reiese clar din analiza modului cum ne înţelegem emoţiile şi sentimentele şi în special cum îi învăţăm pe copii să le cunoască, să le înţeleagă şi să le exprime adecvat. Astfel vom putea înţelege de ce gradul de inteligenţă, de cunoștiințe acumulate uneori se dovedeşte insuficient în situaţii ce implică emotivitate, în mod similar în situaţiile mai mult sau mai puţin problematice din punct de vedere comportamental sau al sănătăţii psiho-fizice.

Inteligența emoţională poate fi îmbunătăţită, iar jocul reprezintă posibilitatea principală în dezvoltarea ei în preșcolaritate cu consecinţe benefice în viitor.
Fiind alături de copii în învăţarea şi exprimarea unor abilităţi socio-emoționale noi adulţii, părinţi şi educatori ne vom simţi fericiţi că suntem pe drumul cel bun în atingerea dezideratelor noastre.

Psiholog-logoped,
Iulia Gerendy

“Încrederea în forțele proprii e cheia succesului în viață.”

Încrederea copilului se dezvoltă atunci când în relaţia cu părintele, copilul simte şi trăieşte acceptarea şi dragostea necondiţionată, când are o atitudine sănătoasă în legătură cu eşecul şi când acceptă provocările experienţelor noi, necunoscute şi învaţă să rezolve probleme noi. O relaţie de ataşament sigură, în care copilul ştie şi simte că poate conta pe sprijinul părintelui în orice situaţie, că găseşte alinare în părinte atunci când are un disconfort şi că atunci când are nevoie de părinte acesta este disponibil şi accesibil, este baza încrederii pe care o are copilul în el. Aşa învaţă că este demn de a fi iubit necondiţionat, că este valoros şi acceptat şi că este susţinut în explorarea lumii înconjurătoare. Emoţia de bucurie pe care părintele o are și o exprimă când îl vede pe copil este pentru acesta o dovadă de încredere şi iubire. Astfel, copilul va ajunge treptat să simtă și să se perceapă ca fiind valorosși iubit pentru cee ace este.
Modul în care părintele reacţionează când copilul are o dificultate sau un eşec este de asemenea relevant pentru susţinerea dezvoltării încrederii, pentru că ceea ce are nevoie copilul este un sprijin necondiţionat, să fii alături de el în experienţele lui de viaţă. Părintele este responsabil să-l valideze necondiţionat pe copil şi în acelaşi timp să îl sprijine în procesul de schimbare şi dezvoltare. Pentru acest lucru este nevoie să îl ajutăm pe copil să tolereze disconfortul asociat fiecărui eşec, pentru a merge mai departe, pentru a nu renunţa la explorare, la învăţare.

             Teama de nou, semn al lipsei de încredere

Responsabilitatea părintelui este de a crea acele contexte de viaţă de explorare a noului în urma cărora copilul învaţă pas cu pas că poate să facă faţă noului, că noul nu reprezintă o ameninţare sau pericol pentru el, chiar dacă încă nu ştie cum se va descurca.
      – Învaţă-l să tolereze disconfortul pe care îl avem mulţi dintre noi când suntem confruntaţi cu o situaţie cu care nu ne-am mai întâlnit până atunci!
      – Învaţă-l să nu răspundă la nou sau schimbare cu evitare sau amânare!
      – Învaţă-l să perceapă noul ca o oportunitate de a avea experienţe interesante!
      – Învaţă-l să aibă o atitudine bazată pe curiozitate faţă de nou!
Fiecare experienţă nouă îi va întări sentimentul de încredere că face faţă, că poate rezolva probleme noi, că se simte bine având experienţe noi. Când copilul învaţă ceva ce iniţial i se părea ca fiind dificil şi tendinţa ar fi fost de evitare sau amânare, atunci este un moment de încredere pentru el, de mulţumire de sine.
Ceea ce subminează încrederea în copil este:
      – critica, în mod frecvent;
      – controlul, în mod frecvent exagerat, neadecvat;
      – luarea deciziilor în locul lui sau reacţiile negative la adresa alegerilor lui;
      – aprecierea lui pentru rezultatele şcolare şi nu pentru efortul şi progresele lui;
      – ignorarea şi lipsa de apreciere pentru acele comportamente şi performanţe pozitive zilnice care par „normale” pentru părinte şi pentru care nu consideră că copilul „merită” apreciat;
      – hiperprotecţia şi grija excesivă, influențează scăderea încrederii şi pot genera sentimentul că „nu mă pot descurca”, „nu sunt demn de încredere”, „nu sunt suficient de bun”.
Cum afectează critica încrederea?
În primul rând, copilul învaţă că valoarea lui este condiţionată de performanţele sau comportamentul său ceea ce duce la teama de eşec. Când reacţiile părinţilor sunt de critică sau ignorare a efortului şi progresului, copilul, ori de câte ori încearcă ceva nou, anticipează reacţiile părinţilor prin activarea experiențelor negative anterioare sancționate de aceștia (critica sau ignorarea) şi se simte respins. În consecinţă, copilul va evita implicarea în sarcini noi sau le va realiza cu mare efort emoţional şi va dezvolta o sensibilitate la critică şi greşeală. Chiar şi situaţiile neutre sau ambigue devin pentru el ameninţătoare şi cu o mare probabilitate de eşec şi respingere. Acesta ajunge să reacţioneze emoţional aproape la orice i se pare că semnifică o respingere, cum ar fi emoţia de disconfort a părintelui. Dacă părintele sau oricine altcineva reacţionează cu „supărare” pentru că este nemulţumit de ceea ce a făcut, copilul trăieşte frica de respingere şi învaţă despre sine că „nu sunt suficient de bun”, „că sunt inferior sau rău”, „dacă nu aş greşi sau aş fi perfect aş fi acceptat şi iubit”. Ce consecinţă are trăirea acestei frici? Ori se blochează şi nu face nimic, ori ripostează şi el agresiv respingându-i pe ceilalţi, ori evită şi se închide în el ca formă de apărare. Copilul care este respins şi a învăţat frica de respingere va respinge şi el la rândul lui, ceea ce creează un cerc vicios pentru că se îndepărtează de aprecierea şi feedback-ul pozitiv al celor care îl valorizează. Un copil care a învăţat frica de respingere va fi uşor controlat de ceilalţi şi îi va fi greu să formuleze limite fără să fie agresiv, adică să respingă la rândul lui. Aceste reacţii îl ţin departe de experienţele noi care l-ar fi putut ajuta sa simtă că este valoros şi capabil. Relaţiile cu ceilalţi şi cu experienţele noi devin surse de ameninţare şi pericol datorită anticipării respingerii. Cum îşi poate depăşi copilul frica de respingere? Inițiind relații noi, având expriențe noi de viață, ajutat și încurajat de părinte, copilul va deveni mai încrezător în propriile sale acțiuni.
Încrederea în sine este urmarea a ceea ce facem, a experienţelor noastre reale de viaţă şi copilul are nevoie de noi să îi fim alături cu acceptare, afecţiune şi îndrumare, grijă şi protecţie.

Referințe:
Petrovai, D., Petrică, S., Preda, V., Brădişteanu, R., Pentru un copil sănătos emoţional şi social, V& I Integral. Bucureşti, 2012
Petrovai, D., Petrică, S., Cum îi ajutăm pe copii să meargă fericiţi la şcoală?, Miniped, Bucureşti, 2013

Autor: Ed. Mihaela Florea